© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 20 februarie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Lypovchenko și Halabudenco v. Republica Moldova și Rusia (nr. 40926/16 și 73942/17).
Cauza se referă la alegațiile reclamanților cu privire la diverse încălcări ale drepturilor sale în autoproclamata „republică moldovenească nistreană” (în continuare „rmn”).
Potrivit circumstanțelor cauzei, primul reclamant a fost reținut în anul 2015 de către autoritățile „rmn”, deoarece le criticase pe rețelele de socializare. În anul 2016 el a fost condamnat pentru instigare la extremism, la o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de trei ani și jumătate, el executând pedeapsa integral într-o închisoare din „rmn”.
Cel de-al doilea reclamant, lector la o universitate din Tiraspol, a fost reținut în anul 2016 și plasat în arest, fiind bănuit de comiterea infracțiunii de luare de mită de la un student. După achitarea unei cauțiuni, el a fost eliberat. Cu toate acestea, o „instanță judecătorească” din Tiraspol a anulat ulterior decizia de eliberare pe cauțiune a reclamantului și a emis un mandat de arest în privința lui. Între timp, reclamantul a părăsit regiunea transnistreană.
Invocând Articolul 5 (dreptul la libertate și la siguranță) și Articolul 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), primul reclamant s-a plâns de faptul că arestarea și condamnarea sa fuseseră ilegale. De asemenea, bazându-se pe Articolul 3 din Convenție (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), el s-a plâns de caracterul inadecvat al condițiilor de detenție în care fusese plasat, în principal de supraaglomerare, lipsa asistenței medicale adecvate în detenție, precum și faptul că ar fi fost obligat să urmeze un tratament psihiatric atunci când a intrat în greva foamei. Totodată, el a susținut în fața Curții că autoritățile „rmn” l-ar fi împiedicat să comunice în mod corespunzător cu Curtea Europeană, contrar Articolului 34 din Convenție (dreptul la o cerere individuală).
Invocând Articolul 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private) și Articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție (libertatea de circulație), cel de-al doilea reclamant s-a plâns de faptul că nu mai poate călători în regiunea transnistreană a Republicii Moldova din cauza mandatului de arest emis în privința sa și nici nu-și poate continua activitatea profesională în această regiune. De asemenea, el invocă o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 (protecția proprietății) din cauza confiscării sumei pe care a depus-o drept cauțiune.
Ambii reclamanți s-au plâns, în baza Articolului 13 (dreptul la un remediu efectiv), că nu avuseseră la dispoziție căi de atac efective în ceea ce privește plângerile lor.
La capitolul jurisdicției exercitate de către ambele State reclamate, Curtea a observat că evenimentele la care se referă cele două cereri s-au produs în perioada iulie 2015 – decembrie 2018 în cazul primului reclamant și în perioada aprilie 2016 – septembrie 2022 în situația celui de-al doilea reclamant. Reiterându-și principiile stabilite în hotărârile sale anterioare privitoare la respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană, Curtea a constatat că Republica Moldova și-a exercitat jurisdicția în prezenta cauză, în conformitate cu Articolul 1 din Convenție, însă că responsabilitatea sa pentru actele deplânse de către reclamanți trebuie examinată în lumina obligațiilor pozitive care îi revin.
Referitor la jurisdicția celui de-al doilea Stat reclamat, Curtea a notat prezența militară continuă a Federației Ruse în regiunea transnistreană contrar voinței autorităților moldovenești, apelurile reînnoite ale ultimelor referitoare la retragerea trupelor ruse din regiune, precum și sprijinul economic și politic al regimului „rmn” de către Federația Rusă – fapte necontestate de către Guvernul rus. Astfel, Curtea a respins obiecția preliminară referitoare la incompatibilitatea ratione personae și ratione loci, invocată de către Guvernul rus.
În continuare, examinând obiecția preliminară a Guvernului rus privitoare la neepuizarea remediilor existente în fața „instanțelor judecătorești” din „rmn” de către cel de-al doilea reclamant, Curtea a reiterat constatările sale anterioare, potrivit cărora respectivele structuri nu fac parte dintr-un sistem care să aibă o bază constituțională și legală ce ar reflecta o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția. Deși Guvernul rus a afirmat că asemenea remedii existau, oferind informații despre „sistemul juridic” existent în regiunea din stânga Nistrului, el nu a argumentat care anume erau remediile la care se referea și modul în care ele ar fi putut redresa situația respectivului reclamant.
Cu referire la plângerea primului reclamant în baza Articolului 3 din Convenție, Curtea a notat că, în perioada detenției sale, Federația Rusă exercita un control efectiv asupra „rmn”. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa anterioară, Curtea nu a considerat necesar să determine dacă Federația Rusă a exercitat sau nu un control minuțios asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate.
În privința îndeplinirii obligațiilor pozitive de către Republica Moldova, Curtea a notat că respectivul Stat a întreprins măsuri corespunzătoare și suficiente pentru a asigura drepturile reclamantului, și că nu-și schimbase poziția sa referitoare la „rmn”. Subsecvent, Curtea, reiterând constatările sale anterioare, a menționat că autoritățile Republicii Moldova nu dispuneau de mijloace reale de eliberare a reclamantului din închisorile „rmn”. De asemenea, ele nu puteau să investigheze în mod corespunzător acuzațiile de detenție și condamnare ilegală. Chiar și așa, o investigație privind actele ilegale ale reprezentanților „rmn” fusese inițiată de către autoritățile moldovenești, pentru a fi ulterior suspendată din cauza lipsei oricărei cooperări din partea acestor „autorități”, ceea ce a făcut imposibilă desfășurarea oricărei urmăriri penale adecvate. Cu toate acestea, primul reclamant a reușit să obțină anularea de către Curtea Supremă de Justiție a condamnării sale în „rmn”.
Examinând plângerile primului reclamant referitoare la Articolele 5 și 6 din Convenție, Curtea a notat că Guvernul rus a făcut o evaluare a sistemului juridic existent în „rmn”, cu referire la „legile” adoptate în perioada 1993-2021. Potrivit Guvernului rus, respectivele „norme” ar fi fost compatibile cu prevederile Convenției, în același timp recunoscând anumite deficiențe importante, care însă nu puteau submina „realizările conceptuale” ale reformelor întreprinse în „rmn”. Guvernul rus a mai prezentat extrase din trei „hotărâri judecătorești” care ar fi demonstrat modul de implementare a Convenției și a jurisprudenței Curții de către „judecătorii” din regiune.
Curtea a considerat că aceste informații sunt insuficiente pentru a fundamenta presupunerea că „sistemul juridic” din regiune ar reflecta o tradiție juridică compatibilă prevederilor Convenției. Această constatare a fost coroborată cu documentele internaționale care confirmau deteriorarea situației drepturilor omului în regiunea transnistreană și cu alte evoluții juridice îngrijorătoare din „rmn”. Astfel, Curtea a concluzionat că autoritățile de facto, existente în regiune, nu ar fi putut dispune o „detenție legală”, în sensul Articolului 5 din Convenție, și nici constitui o „instanță instituită de lege”, în sensul Articolului 6 din Convenție, pentru a examina acuzațiile penale aduse în privința reclamanților. Corespunzător, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive și că nu a avut loc nicio încălcare a prevederilor Articolelor 5 § 1 și 6 din Convenție de către Republica Moldova în privința primului reclamant.
Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Republica Moldova, în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, Curtea a constatat că autoritățile moldovenești nu dispuneau de niciun mijloc real de a anula ordinul autorităților de facto privind confiscarea bunurilor sale. În lumina considerentelor enunțate supra, Curtea a conchis că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive și că nu a existat nicio încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Republica Moldova în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant.
Având în vedere constatările Curții în cauza Mozer și concluziile sale, potrivit cărora autoritățile și instanțele de facto din regiunea transnistreană nu puteau dispune o „arestare sau detenție legală” în sensul Articolului 5 din Convenție și nu constituiau o „instanță instituită de lege” în sensul Articolului 6 din Convenție, mandatul de anunțare în căutare și arestare din 17 martie 2017, eliberat de către „instanța” din „rmn” fusese ilegal. În acest context, deplasarea reclamantului în „rmn” și predarea lui către autoritățile de facto din „rmn”, precum și posibila sa arestare în baza acelui mandat, ar fi însemnat o privare de libertate contrară Convenției. Din aceste motive, Curtea a concluzionat că circumstanțele specifice ale cauzei relevă o ingerință în libertatea de circulație a celui de-al doilea reclamant, care a constituit o încălcare a Articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Astfel, Curtea a considerat că Republica Moldova nu a eșuat în îndeplinirea obligațiilor sale pozitive în baza Articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a acestei dispoziții de către Republica Moldova.
Cu referire la pretinsa încălcarea a Articolului 13 din Convenție, Curtea a constatat că Republica Moldova a pus la dispoziția reclamanților proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a le proteja drepturile. Prin urmare, ea a ajuns la concluzia ca Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive în acest sens în privința ambilor reclamanți. Corespunzător, nu a existat o încălcare a Articolului 13 din Convenție de către Republica Moldova.
Prin urmare, Curtea a constatat că Federația Rusă a încălcat drepturile primului reclamant, garantate de Articolele 3, 5 § 1, 6, 13 din Convenție, precum și drepturile celui de-al doilea reclamant, prevăzute la Articolul 1 din Protocolul nr. 1, Articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și Articolul 13 din Convenție. În același timp, Curtea nu a constatat nicio încălcare a Convenției de către Republica Moldova.
Curtea a hotărât că Guvernul rus trebuie să achite primului reclamant 26.000 de euro, iar celui de-al doilea reclamant 6.500 euro pentru prejudiciul moral, precum și câte 4.000 de euro fiecărui reclamant pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
