Prima Jurisprudența

Jurisprudența

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanță judecătorească internațională europeană, competentă să examineze exclusiv modul în care este respectată și aplicată Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) de către Statele-parte la Convenție. Curtea Europeană nu este o altă instanță supra-națională ori o instanță superioară instanțelor judecătorești naționale. În activitatea sa judiciară, Curtea Europeană se conduce de dreptul internațional și ia în considerare legislația națională, în măsură în care aceasta este relevantă pentru o anumită cerere pe care o are în examinare. Curtea Europeană nu substituie instanțele judecătorești naționale ori alte autorități, ci se conduce de principiul subsidiarității. Acest lucru presupune că ea nu le poate substitui autoritățile naționale în examinarea primară a plângerilor, nu are competența de a anula sau modifica actele emanate de la autorităţile din Statele semnatare ale Convenției și, în principiu, nu va putea indica măsuri sau formula recomandări cu privire la executarea propriilor sale hotărâri (cu excepții expres prevăzute, în anumite cazuri izolate, atunci când indicarea unei măsuri speciale de executare ori preliminare urmărește interesul asigurării respectării drepturilor garantate prin Convenție).

HOTĂRÎRI

– cu privire la constatarea/lipsa încălcării drepturilor protejate de Convenție, prin care Curtea Europeană se poate expune simultan cu privire la inadmisibilitatea parțială sau totală a cererii și satisfacția echitabilă;

– cu privire la problema aplicării articolului 41 din Convenție (cu privire la satisfacția echitabilă). Aceste hotărîri sunt întotdeauna legate de alte hotărîri principale prin care Curtea Europeană s-a expus asupra fondului și admisibilității cauzelor și a rezervat soluționarea chestiunii cu privire la satisfacția echitabilă datorită complexității acestora și care necesită o abordare judiciară separată.

DECIZII

– cu privire la inadmisibilitate/admisibilitate totală/parțială și,

– de radiere de pe rol pe diferite temeiuri, în special atunci cînd părțile au ajuns la o reglementare amiabilă sau Curtea Europeană a acceptat o declarație unilaterală de recunoaștere a încălcării din partea Guvernului cu oferirea unei remedieri juste. Temeiuri speciale de radiere constituie lipsa voinței reclamantului de a-și mai menține cererea (nu mai comunică cu Curtea Europeană) sau a avut loc redresarea la nivel național a situației reclamantului astfel încît nu mai este necesară examinarea din partea Curții Europene.

FORMAȚIUNI JUDICIARE(Articolul 26 din Convenție), și anume:

– de un judecător-unic în situațiile în care cererile sunt vădit inadmisibile și nu impun necesitatea de a comunica cererea guvernului respondent. La această etapă Agentul guvernamental, ca parte în proces, nu este implicat. Deciziile judecătorului unic se comunică doar reclamanților printr-o scrisoare succintă cureferire la articole din Convenție pe baza cărora cererea s-a considerat a fi inadmisibilă;
– de un Comitet din3 judecători în situațiile în care cererile nu necesită o abordare judiciară minuțioasă și reprezintă niște cauze cu încălcări repetitive sau fac obiectul unei jurisprudențe deja bine-definite a Curții Europene (în această categorie intră atît hotărîri, cît și decizii). Hotărîrile comitetului sunt definitive din momentul adoptării (Articolul 28 (2) din Convenție). De obicei, astfel de cauze sunt comunicate Guvernului, iar Agentul guvernamental este invitat să prezinte poziția Guvernului în special cu privire la posibilitatea soluționării amiabile ori a altei remedieri a drepturilor;
– de o Cameră din7 judecători în cauze complexe și în situațiile în care cererile nu sunt incluse în nici una din categoriile de mai sus. La fel ca în cazul comitetelor, aceste proceduri prevăd o comunicare prealabilă și implicarea Agentului guvernamental la etapa litigioasă cu prezentarea comentariilor pe fond și admisibilitate;
– de Marea Cameră, formată din 17 judecători, în cauze de o complexitate excepțională sau în cauze de o importanță primordială pentru întreaga jurisprudență a Curții Europene. Cauzele la Marea Cameră ajung urmare a retrimiterii (contestare a hotărîrilor de cameră)ori prin desesizare din partea Camerei.

Inițierea unei proceduri în fața Curții Europene împotriva statului-respondent este precedată, de obicei, de o comunicare a rezumatului circumstanțelor de fapt și a întrebărilor care fac obiectul analizei judiciare din partea Curții Europene. Cauzele și cererile care nu se comunică Guvernului nu nasc nici un efect juridic și nu angajează responsabilitatea internațională a statului. Aceste cereri, reflectate în date statistice, relevă doar tendința adresării reclamanților și sunt necesare pentru evaluarea capacităților Curții Europene de a procesa cererile. Guvernul, ca parte la un litigiu internațional, nu are vreo obligație sau responsabilitate față de persoana care are o cerere adresată în fața Curții Europene și care nu a fost comunicată Agentului guvernamental (cu excepția situației cînd Guvernul și autoritățile naționale au o singură obligație, de a se abține de a la acțiuni care să împiediceîntr-un felori să zădărnicească adresarea la Curtea Europeană).

  A se vedea jurisprudența Republicii Moldova