FORMAȚIUNI JUDICIARE(Articolul 26 din Convenție), și anume:
– de un judecător-unic în situațiile în care cererile sunt vădit inadmisibile și nu impun necesitatea de a comunica cererea guvernului respondent. La această etapă Agentul guvernamental, ca parte în proces, nu este implicat. Deciziile judecătorului unic se comunică doar reclamanților printr-o scrisoare succintă cureferire la articole din Convenție pe baza cărora cererea s-a considerat a fi inadmisibilă;
– de un Comitet din3 judecători în situațiile în care cererile nu necesită o abordare judiciară minuțioasă și reprezintă niște cauze cu încălcări repetitive sau fac obiectul unei jurisprudențe deja bine-definite a Curții Europene (în această categorie intră atît hotărîri, cît și decizii). Hotărîrile comitetului sunt definitive din momentul adoptării (Articolul 28 (2) din Convenție). De obicei, astfel de cauze sunt comunicate Guvernului, iar Agentul guvernamental este invitat să prezinte poziția Guvernului în special cu privire la posibilitatea soluționării amiabile ori a altei remedieri a drepturilor;
– de o Cameră din7 judecători în cauze complexe și în situațiile în care cererile nu sunt incluse în nici una din categoriile de mai sus. La fel ca în cazul comitetelor, aceste proceduri prevăd o comunicare prealabilă și implicarea Agentului guvernamental la etapa litigioasă cu prezentarea comentariilor pe fond și admisibilitate;
– de Marea Cameră, formată din 17 judecători, în cauze de o complexitate excepțională sau în cauze de o importanță primordială pentru întreaga jurisprudență a Curții Europene. Cauzele la Marea Cameră ajung urmare a retrimiterii (contestare a hotărîrilor de cameră)ori prin desesizare din partea Camerei.
Inițierea unei proceduri în fața Curții Europene împotriva statului-respondent este precedată, de obicei, de o comunicare a rezumatului circumstanțelor de fapt și a întrebărilor care fac obiectul analizei judiciare din partea Curții Europene. Cauzele și cererile care nu se comunică Guvernului nu nasc nici un efect juridic și nu angajează responsabilitatea internațională a statului. Aceste cereri, reflectate în date statistice, relevă doar tendința adresării reclamanților și sunt necesare pentru evaluarea capacităților Curții Europene de a procesa cererile. Guvernul, ca parte la un litigiu internațional, nu are vreo obligație sau responsabilitate față de persoana care are o cerere adresată în fața Curții Europene și care nu a fost comunicată Agentului guvernamental (cu excepția situației cînd Guvernul și autoritățile naționale au o singură obligație, de a se abține de a la acțiuni care să împiediceîntr-un felori să zădărnicească adresarea la Curtea Europeană).
A se vedea jurisprudența Republicii Moldova