© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 24 octombrie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea Stoianoglo v. Republica Moldova (nr. 19371/22).
Cererea se referă la pretinsa imposibilitate a reclamantului, în calitate de Procuror General, de a contesta suspendarea sa din funcție în legătură cu inițierea unei cauze penale în privința sa.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 5 octombrie 2021, în urma depunerii unei plângeri penale împotriva reclamantului de către un deputat din Parlament, Consiliul Superior al Procurorilor (în continuare „CSP”) a desemnat un procuror care să investigheze circumstanțele care stăteau la baza plângerii respective. În aceeași zi a fost inițiată urmărirea penală împotriva reclamantului, în legătură cu cinci capete de acuzare. Astfel, începând cu 5 octombrie 2021, reclamantul a fost suspendat din funcție.
Contestația depusă de către reclamant împotriva hotărârii CSP a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 2 noiembrie 2021, deoarece hotărârea contestată nu reprezenta un act administrativ individual în sensul Codului administrativ și, în orice caz, ea nu afecta drepturile reclamantului, ci se referea doar la desemnarea de către CSP a unui procuror care să investigheze pretinsele infracțiuni comise de către reclamant. În același timp, Curtea de Apel a specificat că suspendarea reclamantului din funcție nu era prevăzută în niciun act administrativ individual. Încheierea respectivă a fost confirmată în mod irevocabil prin decizia Curții Supreme de Justiție din 29 decembrie 2021, în urma unui recurs depus de către reclamant. Curtea Supremă de Justiție a reiterat că hotărârea CSP nu era susceptibilă de atac și că mențiunea privind posibilitatea contestării acesteia cu recurs, inclusă la sfârșitul hotărârii respective, era o eroare de tehnoredactare.
Bazându-se pe Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns în fața Curții de faptul că nu a avut acces la o instanță de judecată pentru a contesta suspendarea sa din funcție. Invocând Articolul 13 din Convenție, el s-a mai plâns de lipsa unui remediu eficient la nivel național, prin care să conteste suspendarea sa din funcție.
Cu referire la admisibilitatea cererii, Guvernul a invocat că prevederile Articolului 6 § 1 din Convenție nu sunt aplicabile, din moment ce suspendarea din funcție a reclamantului a survenit ope legis în momentul inițierii cauzei penale împotriva sa, iar legea nu prevedea posibilitatea efectuării unui control judiciar în această privință. O asemenea măsură era justificată, în situația reclamantului, pentru a garanta autonomia procurorului desemnat de către CSP pentru a investiga plângerea penală împotriva lui. Totodată, Guvernul a susținut că reclamantul nu epuizase remediile naționale, din moment ce el trebuia să se conformeze căilor de atac prevăzute de Codul de procedură penală, și nu celor reglementate de Codul administrativ.
Examinând aceste obiecții, Curtea a notat că reclamantul fusese învestit în funcție în anul 2019, pentru un mandat de șapte ani. Ulterior, în august 2021, legea a fost modificată, fiind introdusă regula suspendării de drept din funcție a Procurorului General în situația inițierii unei cauze penale în privința sa. Astfel, în prezenta cauză, întrebarea referitoare la existența unui drept nu poate fi determinată de prevederile legale introduse ulterior.
Referitor la aplicabilitatea Articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a susținut argumentul Guvernului, potrivit căruia legislația națională excludea posibilitatea contestării suspendării din funcție. Totodată, Curtea a constatat că, de fapt, contestația depusă de către reclamant în instanța de contencios administrativ nu reprezenta un remediu eficient pentru a permite un control al legalității hotărârii CSP. De asemenea, Curtea a relevat că remediul prevăzut la art. 313 din Codul de procedură penală nu era unul eficient în situația reclamantului, dat fiind faptul că CSP nu este un organ de urmărire penală sau o autoritate care exercită activitate specială de investigații, iar reclamantul intenționa să conteste suspendarea sa din funcție – o măsură care era aplicabilă în mod automat. În plus, Curtea a notat că legislația națională a fost ulterior modificată, astfel încât actualmente CSP are posibilitatea de a verifica dacă o asemenea măsură trebuie menținută, ceea ce confirmă intenția autorităților de a monitoriza suspendarea automată din funcție a Procurorului General, care corespunde cu recomandările Comisiei de la Veneția în această privință.
Cu privire la motivele care ar justifica lipsa accesului reclamantului la o instanță, Curtea a notat că toți actorii din sistemul judecătoresc, fie judecători sau procurori, ar trebui să beneficieze, la fel ca și alți cetățeni, de protecție împotriva oricărui arbitrariu care ar putea surveni din partea puterii legislative sau executive, și doar supravegherea de către un organ judiciar independent poate asigura în mod efectiv o asemenea protecție. Astfel, Curtea a considerat că suspendarea automată din funcție a Procurorului General în situația pornirii unei cauze penale în privința lui nu poate fi justificată de motive obiective determinate de interesul Statului, în lipsa oricărei forme de control judiciar. Deși temerile că Procurorul General ar putea influența procesul penal împotriva sa au fost considerate în sine justificate, acestea nu sunt suficiente pentru a justifica lipsa oricărei forme de control judiciar, timp de mai mult de doi ani, a măsurii aplicate. Astfel, Curtea a concluzionat că Articolul 6 § 1 din Convenție este aplicabil, sub aspectul său civil, prezentei cauze.
Cu referire la fond, Curtea a reamintit că dreptul de acces la o instanță nu este absolut. Curtea a susținut argumentul Guvernului, potrivit căruia măsura de suspendare în sine putea fi justificată de statutul reclamantului în calitate de Procuror General, și că aplicarea unei asemenea măsuri nu ridică o problemă în baza Convenției. Cu toate acestea, trebuie să existe garanții procedurale care să asigure ca mecanismul de suspendare să nu fie aplicat în mod necorespunzător sau arbitrar. Curtea a notat importanța echității procesuale în cauzele privind eliberarea din funcție a procurorilor, inclusiv intervenția unei autorități independente de executiv sau de legislativ în asemenea situații. În această cauză, Curtea a relevat că reclamantul nu a beneficiat de nicio formă de protecție judiciară în privința suspendării sale din funcție, ceea ce l-a lipsit, timp de mai mult de doi ani, de posibilitatea de a-și exercita atribuțiile sale în calitate de Procuror General. Astfel Curtea a constatat încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție în urma lipsirii reclamantului de dreptul de acces la o instanță.
Referitor la plângerea bazată pe Articolul 13 din Convenție, Curtea a notat că ea este, în esență, identică cu cea invocată în baza Articolului 6 § 1. Astfel, ea nu a examinat-o în mod separat.
Curtea a acordat reclamantului 3.600 de euro pentru prejudiciul moral și a respins pretențiile reclamantului cu privire la costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.