© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 16 ianuarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Silumin S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 35393/11).
Cauza se referă la pretinsa încălcare a dreptului companiei reclamante de acces la o instanță, garantat de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Potrivit circumstanțelor cauzei, „Chris” S.R.L. este o companie privată înregistrată în Republica Moldova. Începând cu anul 1998, două grupuri de proprietari ai acesteia (pe de o parte, D. și fiica sa (denumită în continuare partea terță D.) și, pe de altă parte, soții A.) au fost implicate într-un litigiu pentru controlul companiei. În urma emiterii mai multor hotărâri judecătorești, printr-o hotărâre finală din 27 noiembrie 2006, soții A. au fost confirmați ca proprietari a 50,97% din asociație. D. a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar la 3 martie 2009 ultima a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece hotărârea din 27 noiembrie 2006 fusese adoptată cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice (Eugenia și Doina Duca v. Moldova, nr. 75/07, 3 martie 2009). La 9 martie 2009 D. a solicitat Curții Supreme de Justiție casarea hotărârii din 27 noiembrie 2006.
La 26 octombrie 2009 Curtea Supremă de Justiție și-a anulat hotărârea sa din 27 noiembrie 2006. Partea terță D. a fost recunoscută ca acționar majoritar al companiei „Chris” S.R.L.
Între timp, la 8 septembrie 2009 compania „Chris” S.R.L. a încheiat un contract de locațiune cu societatea reclamantă, în baza căruia aceasta din urmă a închiriat trei clădiri aparținând companiei „Chris” S.R.L.
La 19 aprilie 2010 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea lui D. cu privire la explicarea hotărârii din 26 octombrie 2009, în special a faptului dacă documentele semnate și alte acte încheiate de către soții A. în perioada 2006-2009 în numele companiei „Chris” S.R.L. fuseseră legale sau nu. Instanța a constatat că această hotărâre nu viza fondul cauzei, în timp ce interpretarea solicitată afecta fondul cauzei, iar hotărârea nu conținea contradicții care să necesite interpretare. În același timp, instanța a acceptat cererea lui D. de a obliga soții A. să înlăture toate obstacolele din calea accesului lui D. la proprietatea deținută de către compania „Chris” S.R.L.
La 20 decembrie 2010 Curtea Supremă de Justiție a admis cererea depusă de către executorul judecătoresc privind explicarea modului de executare a hotărârii din 26 octombrie 2009. Aceasta a constatat că partea din hotărârea din 19 aprilie 2010 prin care soții A. erau obligați să înlăture toate obstacolele în calea accesului lui D. la proprietatea companiei „Chris” S.R.L. nu putea fi executată, având în vedere prezența companiei reclamante pe proprietatea respectivă în baza contractului de locațiune. Prin urmare, instanța a interpretat hotărârea sa din 26 octombrie 2009, în special prin obligarea companiei reclamante la evacuarea imobilului. La 10 ianuarie 2011 compania reclamantă a contestat această hotărâre. Ea a notat că aflase despre decizia din 4 ianuarie 2011 în cadrul unui alt proces judiciar.
La 15 martie 2011 Curtea Supremă de Justiție a informat compania reclamantă că decizia din 20 decembrie 2010 era finală și nu putea face obiectul niciunei căi de atac. Prin urmare, recursul a fost lăsat fără examinare.
Cu referire la fondul cauzei, Curtea a notat că în cadrul litigiului dintre D. și soții A., drepturile companiei reclamante fuseseră afectate în mod direct atunci când acesteia i s-a ordonat să elibereze imobilul pe care îl ocupa în baza unui contract de locațiune. Nici drepturile și poziția sa, nici valabilitatea acestui contract de locațiune nu făcuseră obiectul acestei proceduri. În plus, această procedură s-a încheiat prin hotărârea finală din 26 octombrie 2009, care nu menționa în niciun fel compania reclamantă. Ulterior, în cadrul explicării acestei hotărâri la 20 decembrie 2010, Curtea Supremă de Justiție a obligat compania reclamantă să elibereze spațiile respective. Ea a făcut acest lucru fără a implica compania reclamantă în proces și fără a o invita să prezinte argumente sau probe. Însuși faptul că instanța de recurs a obligat compania reclamantă să elibereze spațiile demonstrează că instanța de judecată respectivă era conștientă de faptul că drepturile companiei ar fi fost afectate de decizia sa.
Curtea a notat, printre altele, că, dat fiind faptul că Curtea Supremă de Justiție a dispus obligarea companiei reclamante să elibereze sediul respectiv, este evident că aceasta cunoștea despre prezența companiei reclamante și, cu toate acestea, nu a implicat-o în proces. Curtea a concluzionat că, prin adoptarea unei decizii care afectează în mod direct drepturile companiei reclamante fără a o implica în procedură, Curtea Supremă de Justiție a eșuat să respecte dreptul acesteia de acces la o instanță. Respectiv, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție.
Astfel, Curtea a acordat companiei reclamante 3.600 de euro pentru prejudiciul moral şi 1.050 de euro pentru costuri şi cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.