© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 6 februarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza S.M. v. Republica Moldova (nr. 56353/15).
Cauza se referă la pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la viața privată, garantat de Articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
În particular, cauza se referă la divulgarea de către medicul B. a unor informații medicale confidențiale despre reclamant, precum și la transmiterea acestor date de către un minister către alte instituții de stat, fără consimțământul reclamantului.
La data evenimentelor, B. era un medic urolog, angajat al Asociației Medicale Teritoriale Buiucani („AMT”), o instituție medicală de stat. La 2 februarie 2012, în timpul unei confruntări efectuate în cadrul unei cauze penale, B., în calitate de persoană fizică, i-a comunicat ofițerului de urmărire penală că el îl cunoștea pe reclamant, deoarece îl tratase anterior de o boală cu transmitere sexuală.
Reclamantul a depus o cerere la Ministerului Sănătății („Ministerul”), descriind evenimentele, în special cele referitoare la datele medicale divulgate de către B. Ministerul a transmis plângerea reclamantului către AMT, care a transmis-o, la rândul său, către Direcția generală asistență medicală și socială din mun. Chișinău și către Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal („CNPDCP”). La 5 mai 2012, CNPDCP a răspuns că B. nu era în drept să dezvăluie ofițerului de urmărire penală informații despre starea de sănătate a reclamantului, care nu fuseseră solicitate în mod expres și, în orice caz, nu a fost furnizată o justificare pentru necesitatea de a obține detalii cu privire la diagnosticul reclamantului, infracțiunea investigată fiind de natură economică. Referitor la transmiterea de către minister a plângerii reclamantului, care includea informațiile medicale personale ale acestuia, către alte instituții medicale, CNPDCP a constatat că, în absența consimțământului expres al reclamantului sau a unor circumstanțe speciale care impuneau divulgarea în conformitate cu o obligație legală, aceste informații nu puteau fi difuzate în mod legal către alte instituții.
La 5 noiembrie 2012 reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului și AMT. În particular, el a solicitat recunoașterea încălcării dreptului său de a nu fi divulgate informații medicale sensibile despre sănătatea sa, mai întâi de către B. iar ulterior de către minister atunci când a transmis plângerea sa către AMT și CNPDCP. Fiind audiat în calitate de intervenient, B. a declarat că fusese avertizat de către ofițerul de urmărire penală cu privire la răspunderea penală pentru declarații false, și s-a simțit obligat să răspundă complet la toate întrebările adresate. În final, instanțele naționale au respins acțiunea reclamantului (decizia definitivă din 1 aprilie 2015 a Curții Supreme de Justiție), motivînd că B. nu făcuse declarații în calitate de medic din cadrul respectivei instituții medicale, ci acționase în calitate de persoană fizică.
Potrivit instanțelor naționale, responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor reclamantului revenea furnizorului de servicii medicale, care nu era niciuna dintre instituțiile menționate, ci medicul B.
În septembrie 2015, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui B. Urmărirea penală împotriva lui B. a fost în cele din urmă încetată în martie 2017.
În cadrul unui proces civil separat, reclamantul a solicitat despăgubiri de la B. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a divulgării informațiilor sale medicale personale.
Prin hotărârea din 14 septembrie 2017, Judecătoria Chișinău, sediul Centru a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată. Instanța a constatat că urmărirea penală împotriva lui B. fusese deja încetată și că procesul civil încheiat prin decizia Curții Supreme de Justiție din 1 aprilie 2015 dobândise puterea lucrului judecat.
Prin decizia sa din 20 februarie 2018, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Centru din 14 septembrie 2017, în partea referitoare la puterea lucrului judecat, și a menținut această hotărâre în partea în care a fost respinsă acțiunea în privința lui B. Instanța a reținut că, fiind acuzat de reclamant într-o cauză penală, B. nu putea fi limitat în ceea ce putea spune despre reclamant ca mijloc de apărare. În plus, instanța a notat că materialele din dosarul penal erau confidențiale, ceea ce a asigurat respectarea dreptului reclamantului la protecția datelor sale cu caracter personal. Printr-o decizie definitivă din 12 septembrie 2018, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs depusă de către reclamant.
Cu privire la divulgarea de către B. a unor informații medicale sensibile despre reclamant, pe care le obținuse în cadrul exercitării atribuțiilor sale în calitate de medic, Curtea a notat că acestea au afectat drepturile reclamantului în baza Articolului 8 din Convenție și a necesitat un răspuns din partea autorităților. În particular, Curtea a subliniat că Legea nr. 263 permite divulgarea informațiilor medicale doar atunci când există o cerere motivată din partea anchetatorului. Totodată ea a reținut că, deși informațiile despre boala reclamantului nu erau relevante pentru ancheta penală în desfășurare, B. le-a oferit voluntar, ceea ce a constituit o încălcare a dreptului la confidențialitate al reclamantului. De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit instanțelor naționale, deoarece B. fusese acuzat penal de către reclamant, el nu putea fi limitat în a face declarații pentru a se apăra. Cu toate acestea, Curtea a notat că B. divulgase informațiile despre boala reclamantului în cadrul unei cauze inițiate împotriva reclamantului și, în acel moment, el personal nu era acuzat de nicio infracțiune. Abia după ce a dezvăluit diagnosticul reclamantului, B. fusese de fapt acuzat de către reclamant. În final, Curtea a constatat că instanțele naționale au respins plângerea reclamantului, fără a identifica vreun motiv convingător pentru care B. ar fi putut dezvălui în mod legal informații medicale sensibile despre reclamant, astfel încât să prevaleze asupra dreptului acestuia la protecția vieții sale private. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a Articolului 8 din Convenție, cu referire la răspunsul autorităților la acțiunile lui B.
Cu privire la transmiterea de către Minister către alte instituții ale statului fără consimțământul reclamantului a plângerii acestuia, care conținea informații medicale sensibile, Curtea a constatat că, deși potrivit Legii privind drepturile pacientului, informațiile medicale pot fi divulgate doar cu consimțământul explicit al persoanei vizate, reclamantul nu își exprimase consimțământul pentru transmiterea informațiilor respective. În egală măsură, Curtea a notat că instanțele naționale nu au oferit o argumentare adecvată care ar fi justificat necesitatea divulgării de către minister a diagnosticului medical al reclamantului pentru a soluționa plângerea depusă de către acesta. Totodată, ea a reținut că, deși legea prevedea o serie de excepții care permiteau divulgarea de informații medicale cu caracter personal fără consimțământul persoanei vizate, niciuna dintre acestea nu a fost invocată de către instanțele naționale.
Prin urmare, Curtea a constatat că a existat inclusiv o încălcare a Articolului 8 din Convenție rezultată din transmiterea de către Minister către alte autorități ale statului, fără consimțământul reclamantului, a plângerii acestuia care conținea informații medicale sensibile.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
