© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 27 iunie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Priguza v. Republica Moldova (nr. 81258/17).
Cauza se referă la pretinsa instigare a reclamantului la comiterea unei infracțiuni, pe care nu ar fi comis-o.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul în calitate de primar al or. Strășeni a semnat un contract cu o companie privată, condusă de către S., pentru repararea și extinderea rețelei conductelor de apă. Deși, Consiliul local Strășeni votase alocarea sumei pentru efectuarea plății către compania lui S., reclamantul a refuzat să elibereze banii pentru lucrările efectuate, până la 15 noiembrie 2010.
Între timp, reclamantul a depus o plângere la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (în continuare „CCCEC”) împotriva lui S. pentru că a luat în mod ilegal bani de la locuitorii orașului pentru a-i conecta la sistemul de conducte de apă.
La 6 decembrie 2010, S., a depus o plângere la CCCEC, susținând că reclamantul crease o situație dificilă pentru compania sa prin refuzul îndelungat de a semna transferul de bani. În plus, el a susținut că reclamantul făcuse aluzie la faptul că ar putea fi găsită o soluție în cazul în care S. îi va da reclamantului un anumit procent din suma datorată companiei. În momentul când S. a consimțit să plătească suma respectivă, la 15 noiembrie 2010, reclamantul a semnat imediat transferul.
La 6 decembrie 2010, CCCEC a inițiat o anchetă penală cu privire la această acuzație. Ofițerul CCCEC a obținut autorizația unui judecător de instrucție de a asculta telefoanele mobile de serviciu și personale ale reclamantului, precum și de a înregistra în secret întâlnirile dintre S. și reclamant. La 24 ianuarie 2011, S., a mers la biroul reclamantului, unde ultimul i-a spus să pună banii într-un dosar, i-a dat cheile de la mașina de serviciu și l-a instruit unde să lase banii. În aceiași zi, au fost efectuate percheziții la domiciliul reclamantului unde au fost depistate 4.000 de euro în bancnote marcate special.
La 30 septembrie 2014, prima instanță a condamnat reclamantul pentru corupere pasivă și neglijență în serviciu, iar în privința instigării la infracțiune, instanța a constatat că actele reclamantului jucase un rol determinant în evenimentele pe care acesta le-a declanșat, în timp ce autoritățile nu au făcut decât să se alăture activității sale infracționale. La 22 decembrie 2016, Curtea de Apel a menținut parțial această hotărâre, achitând reclamantul de alte infracțiuni care nu fuseseră dovedite. Instanța a constatat că reclamantul nu fusese instigat la comiterea infracțiunii, dar solicitase banii de la S., astfel cum au confirmat înregistrările audio. Prin decizia sa din 14 iunie 2017, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței inferioare.
Invocând instigarea la comiterea unei infracțiuni și condamnarea pentru comiterea unei infracțiuni organizate de către anumiți agenți provocatori, reclamantul s-a plâns în fața Curții de faptul că i-ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Curtea a reținut că, înainte de plângerea lui S., reclamantul niciodată nu fusese suspectat de participare la vreo activitate infracțională. Cu toate acestea, organul de urmărire penală nu s-a implicat decât atunci când S. s-a plâns că fusese obligat să dea mită reclamantului. La inițierea cauzei penale, procurorul de caz a făcut referire la documente, care dovedeau că compania lui S. efectuase lucrările și că el nu fusese plătit timp îndelungat. Prin urmare, procurorul nu s-a bazat doar pe o plângere neconfirmată a lui S., ci și pe documente care susțin în mod rezonabil plângerea respectivă. În plus, autoritățile nu au început să înregistreze faptele reclamantului fără a avea o suspiciune obiectivă de implicarea lui într-o activitate ilegală. Autoritățile au avut probe concrete asupra faptului că reclamantul singur a provocat o situație dificilă, prin întârzierea plății și mai apoi aluzia cu privire la corupere pasivă.
De asemenea, Curtea a notat că, înainte de începerea măsurilor speciale de investigație, autoritățile au obținut autorizația judiciară necesară, care implica controlul judiciar, iar această procedură a fost respectată. Înregistrările întâlnirilor dintre S. și reclamant, demonstrează în mod clar atât intenția reclamantului de a obține banii, cât și negocierile cu privire la suma exactă care urma să fie plătită.
Curtea a conchis că autoritățile s-au „alăturat” unei activități infracționale în desfășurare și nu au supus reclamantul la presiuni nejustificate pentru a comite infracțiunea. Prin urmare, reclamantul nu a fost instigat de către autorități sau de orice altă persoană care a acționat sub supravegherea lor. În consecință, Curtea a constatat că utilizarea ulterioară în cadrul procedurilor penale împotriva reclamantului a probelor obținute prin intermediul măsurilor speciale de invesstigație nu ridică o problemă în baza Articolului 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată, în sensul Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
