© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”

La 24 octombrie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Pomul S.R.L. și Subervin S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 13175/14).

Cauza se referă la răspunderea statului pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea societăților reclamante și împotriva unei societăți al cărei acționar majoritar era Statul.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în noiembrie 2011, cele două societăți reclamante au introdus în fața instanțelor naționale două acțiuni paralele împotriva Ministerului Finanțelor, în temeiul Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011, pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la executarea celor două hotărâri pronunțate la 20 noiembrie 2008 și, respectiv, la 8 decembrie 2008, prin care Judecătoria Economică de Circumscripție a recunoscut creanțele societăților reclamante față de „Vinuri-Ialoveni” S.A. (societatea debitoare), în care Statul deținea aproximativ 60% din acțiuni,în baza contractelor încheiate în anul 2005.

Deși acțiunea primei societăți reclamante a fost admisă de către prima instanță, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea instanței de fond și a respins acțiunea ca nefondată, având în vedere măsurile întreprinse de către executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită și intentarea procedurii de insolvabilitate privind societatea debitoare. În ceea ce privește acțiunea formulată de către cea de-a doua societate reclamantă în baza aceleiași legi, instanța de fond a admis în parte acțiunea, constatând că întârzierea executării silite nu putea fi justificată de absența fondurilor din partea unei instituții publice. Ea a acordat doar daune morale și a respins restul acțiunii. Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.

În fața Curții, societățile reclamante s-au plâns de încălcarea Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu privire la excepțiile preliminare ridicate de către Guvern în prezenta cauză, care se referă la (i) chestiunea răspunderii Statului pârât pentru datoriile societății debitoare și (ii) calitatea de victimă a celor două companii reclamante, având în vedere finalitatea acțiunilor în despăgubire, Curtea a notat, cu privire la prima chestiune, că în temeiul Legii nr. 121 din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietății publice, Statul poate să exercite un anumit grad de control asupra gestionării activelor societății în afara organelor statutare ale acesteia. Astfel, el trebuie să fie considerat responsabil pentru neexecutarea creanțelor în favoarea societăților reclamante. Prin urmare, excepția de incompatibilitate ratione personae invocată de către Guvern a fost respinsă. Cu privire la cea de-a doua obiecție de inadmisibilitate, Curtea, reiterând principiile conform cărora o persoană poate întotdeauna să se pretindă a fi victimă a neexecutării unei hotărâri judecătorești în favoarea sa în cazul în care există un remediu intern referitor la despăgubiri, a notat că nerecunoașterea de către autorități a faptului că drepturile primei reclamante fuseseră încălcate nu a permis excluderea calității sale de victimă, iar neexecutarea persistentă de către autoritățile moldovenești a deciziei inițiale în favoarea celei de-a doua reclamante, timp de aproximativ unsprezece ani, nu au lipsit-o de calitatea de victimă.

Curtea a reiterat abordarea sa în cauzele referitoare la neexecutare, luând în considerare perioada globală de neexecutare care s-a scurs până la data pronunțării hotărârii sale, și nu numai perioada examinată de către instanțele interne (i.e. paisprezece ani și șase luni).Curtea a constatat că perioadele de neexecutare invocate de către către reclamantele în prezenta cauză sunt, în lumina jurisprudenței constante a Curții, incompatibile cu cerințele Articolului 6 din Convenție și ale Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În exercitarea competențelor conferite de Legea nr. 121 din 4 mai 2007, autoritățile aveau posibilitatea de a recurge la vânzarea bunurilor sechestrate de către executorii judecătorești pentru a obține fondurile destinate recuperării creanțelor reclamantelor, ceea ce nu s-a întâmplat. În pofida faptului că au fost confiscate active suficiente pentru a rambursa creanțele societăților reclamante, autoritățile nu și-au îndeplinit rolul în cadrul procedurii și, prin urmare, și-au asumat responsabilitatea pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive în numele societății debitoare. Astfel, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării hotărârilor definitive în favoarea reclamantelor într-un termen rezonabil. Pentru aceleași motive care au determinat-o să considere că soluția oferită reclamantelor nu le-a oferit acestora o reparație suficientă, Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a Articolului 13 din Convenție coroborat cu Articolul 6 § 1 din Convenție și cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenție, Curtea a stabilit că procedura de insolvabilitate a continuat în ultimii treisprezece ani fără nicio plată pentru satisfacerea creanțelor societăților reclamante, astfel încât nu este cu adevărat posibilă executarea acestor creanțe în cadrul acestei proceduri. Curtea a decis că reclamantelor ar trebui să li se acorde sumele aferente creanțelor față de societatea debitoare și, având în vedere legislația națională privind calculul dobânzilor de întârziere și imposibilitatea utilizării sumelor date de către societățile reclamante, Curtea a considerat că este oportună o compensație în acest sens pentru întârzierea în executare. Prin urmare, Curtea a hotărât să acorde 36.864 EUR (treizeci și șase mii opt sute șaizeci și patru de euro) pentru prima societate reclamantă și 76.160 EUR (șaptezeci și șase mii o sută șaizeci de euro) pentru cea de-a doua societate reclamantă, cu titlu de prejudiciu material, format din datoriile de bază și dobânzile de întârziere.

Totodată, Curtea a acordat 1.600 EUR pentru prima societate reclamantă și 600 EUR pentru cea de-a doua societate reclamantă, cu titlu de prejudiciul moral, inclusiv câte 186,20 EUR fiecăreia dintre societățile reclamante, pentru costuri și cheltuieli.

Actualmente hotarârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Fișiere