© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 14 mai 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Oleg Balan v. Republica Moldova (nr. 25259/20).

Cauza se referă la defăimarea reclamantului și la pretinsa omisiune a instanțelor naționale de a produce un echilibru just între drepturile concurente prevăzute la Articolele 8 și 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), în special prin oferirea unei protecții insuficiente dreptului reclamantului la respectarea onoarei, demnității și a reputației profesionale.

Potrivit circumstanțelor cauzei, R.U., liderul unui partid politic de opoziție, a publicat pe pagina personală de Facebook o copie a unei note informative presupus elaborate în urma unui studiu operativ la Ministerul Afacerilor Interne, comentând că primise documentul prin poștă și că Președintele țării cunoștea despre acesta. Conform acestui document, presupus întocmit de către Serviciul de Informații și Securitate („SIS”), Președintele țării era informat despre acțiunile contrare legii comise de către reclamant în funcția sa managerială de ministru al afacerilor interne. Știrea despre publicarea acestei note, inclusiv cu textul sau sumarul acesteia, a fost difuzată de câteva portaluri de știri și media din Republica Moldova. În comunicatele sale oficiale, atât SIS, cât și Președinția au infirmat existența unui astfel de document.

Ulterior depunerii unei cereri prealabile de dezmințire către R.U. și partidul său, reclamantul a înaintat o acțiune civilă, prin care a solicitat compensarea prejudiciului cauzat prin declarațiile defăimătoare ale lui R.U. și ale partidului său, care au fost reproduse de către instituțiile media. Deși prima instanță și Curtea de Apel Chișinău au admis acțiunea reclamantului în partea publicării de către R.U. a declarațiilor defăimătoare, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia și a trimis cauza la rejudecare, din cauza neanexării extraselor din registrele de ieșire și intrare a corespondenței de la SIS și de la Președinție. După rejudecare, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea reclamantului, păstrând motivarea anterioară. Ulterior, Curtea Supreme de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare, pronunțând o nouă decizie prin care a respins acțiunea reclamantului. În motivarea deciziei sale, instanța supremă a făcut referire la principiile generale privind libertatea de exprimare, calificând acțiunile lui R.U. ca activitate de jurnalism și aplicând prezumția bunei credințe în privința verificării autenticității documentului publicat de către el, dat fiind caracterul secret care împiedica o astfel de verificare.

În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 8 și a Articolului 13 coroborat cu Articolul 6 din Convenție, invocând respingerea acțiunii sale împotriva lui R.U. de către Curtea Supremă de Justiție, care nu a reușit să echilibreze în mod corespunzător cele două drepturi concurente protejate în temeiul Articolelor 8 și 10 din Convenție, astfel neacordând suficientă atenție îndatoririlor și responsabilităților inerente exercitării libertății de exprimare de către R.U., care nu acționase cu bună credință în publicarea notei.

În ceea ce privește plângerea reclamantului în baza Articolului 8, Curtea a invocat în primul rând principiile generale stabilite în jurisprudența sa cu privire la producerea unui echilibrul just între libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de Articolul 10, pe de o parte și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private, consacrat de Articolul 8 din Convenție. Curtea a reținut criteriile care trebuie utilizate pentru a pune în balanță cele două drepturi, printre care: subiectul publicației și contribuția acesteia la o dezbatere de interes public; cât de cunoscută este persoana în cauză; comportamentul anterior al persoanei în cauză; conținutul, forma și consecințele publicației și, dacă este cazul, modul în care a fost obținută informația relevantă. Curtea a reținut gradul ridicat de interes public în privința informației referitoare la reclamant, concluzionând că, într-adevăr, Curtea Supremă de Justiție ar fi avut motive întemeiate pentru a acorda un nivel ridicat de protecție pentru publicarea unor asemenea materiale. Curtea a mai notat că, la data evenimentelor, reclamantul era o persoană publică, fapt care îl supunea unui grad ridicat de critică în privința acțiunilor sale. Curtea a remarcat că instanța supremă în decizia sa nu a explicat motivele pentru care calificase activitatea lui R.U. ca jurnalism de investigație, astfel încât să fie pasibilă de protecția specială oferită de Articolul 10 din Convenție. De asemenea, Curtea a reținut că din dosar nu rezulta că R.U. ar fi depus vreun efort pentru a corobora în vreun fel conținutul și autenticitatea notei, nici că și-ar fi informat urmăritorii despre vreo încercare eșuată de a face acest lucru, ci, dimpotrivă, a prezentat informația ca fiind indubitabil adevărată.

Curtea a conchis că instanța supremă, în motivarea deciziei sale, nu a produs un echilibru corect între drepturile concurente prevăzute de Convenție, tratându-l pe R.U. ca pe un jurnalist de investigație și ca pe o „persoană publică”, astfel aplicând prezumția de bună credință aplicabilă jurnaliștilor de investigație în cazul său, fără o analiză atentă a unor asemenea elemente referitoare la protecția dreptului reclamantului la onoare, demnitate și reputație profesională, precum dacă nota neverificată coincidea cel puțin parțial cu informații cunoscute sau verificate; dacă R.U. încercase să verifice autenticitatea notei sau a conținutului acesteia; modul în care prezentase nota urmăritorilor săi (în special faptul că nu-i avertizase cu privire la sursa și conținutul neverificat al notei); și dacă a publicat informații ulterioare cu privire la notă. Astfel, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție.

În ceea ce privește plângerea reclamantului în baza Articolului 13 coroborat cu Articolul 6 din Convenție, Curtea a reținut că ea nu îndeplinește criteriile de admisibilitate prevăzute în Articolele 34 și 35 din Convenție și, prin urmare, a respins-o.

Curtea a hotărât să acorde reclamantului 1.500 de euro pentru prejudiciul moral.

Actualmente hotarârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.