© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatulhotărâriia fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 5 aprilie 2022 Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza NIT S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 28470/12). Cererea se referă la închiderea canalului de televiziune operat de către compania reclamantă, din cauza pretinsei critici excesive aduse guvernării. În special, cauza abordează posibilitatea includerii în legislația națională a obligației de neutralitate și imparțialitate în contextul buletinelor de știri difuzate de către posturile de televiziune pe rețelele publice naționale.
Compania reclamantă opera un canal privat de televiziune (NIT), care își începuse activitatea în anul 1997, iar din 2004 dispunea de o licență de emisie națională. Începând cu anul 2009, ea era vocea principală a singurului partid de opoziție la acel moment.
În perioada 2009-2011 canalul de televiziune a fost sancționat de multiple ori pentru încălcarea legislației privind protejarea pluralismului, în special pentru nerespectarea neutralității și a imparțialității în cadrul buletinelor de știri. În acest sens, Consiliul Coordonator al Audiovizualului („CCA”) a acuzat canalul de lipsă de pluralism, buletine de știri părtinitoare din punct de vedere politic, favorizând un singur partid de opoziție, și difuzarea știrilor distorsionate. În anul 2012, în urma unui nou eșec al canalului de televiziune operat de către compania reclamantă de a respecta principiul pluralismului în modul prevăzut la art. 7 din Codul audiovizualului adoptat în 2006 („CA”), în pofida numeroaselor sancțiuni mai blânde aplicate anterior, licența de emisie a companiei reclamante a fost retrasă.
Compania reclamantă a contestat decizia în fața instanțelor naționale, însă în anul 2013 acțiunea sa a fost respinsă ca nefondată. Curtea de Apel a notat, în special, că autoritatea audiovizualului nu avusese o altă opțiune decât să aplice pedeapsa cea mai aspră prevăzută de lege, de retragere a licenței canalului de televiziune, dat fiind refuzul său de a se conforma cu legislația națională privind asigurarea pluralismului.
Bazându-se pe Articolul 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și pe Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, compania reclamantă s-a plâns în fața Curții că retragerea licenței sale de operare a canalului de televiziune a constituit o încălcare a drepturilor sale la libertatea de exprimare și la respectarea bunurilor. De asemenea, invocând Articolul 6 din Convenție, ea s-a plâns că procedura de retragere a licenței sale nu fusese echitabilă. Ea a solicitat Curții să examineze, în special, dacă legislația națională putea impune respectarea obligației de neutralitate și imparțialitate în cadrul buletinelor de știri ale canalelor private de televiziune difuzate pe rețelele publice naționale.
Examinând legalitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare al companiei reclamante, Curtea nu a găsit niciun motiv care să o determine să pună la îndoială argumentul Guvernului, potrivit căruia măsura de retragere a licenței fusese bazată pe art. 7, 10, 27 și 38 din CA, în vigoare la acel moment. Normele respective includeau formulări clare privind asigurarea principiului pluralismului în cadrul serviciilor de programe și modul în care era supravegheată îndeplinirea acestei obligații. Totodată, Curtea a notat că încălcarea repetată de către compania reclamantă a art. 7 din CA au determinat CCA să aplice în mod succesiv fiecare dintre cele cinci tipuri de sancțiuni stabilite la art. 38 din CA. Curtea nu a văzut niciun element care să sugereze că modul în care CCA își exercitase discreția sa în prezenta cauză ar fi fost impredictibil în conformitate cu legislația națională.
În privința scopului legitim urmărit de ingerință, Curtea a constatat că sistemul de licențiere al Republicii Moldova era capabil să contribuie la calitatea și echilibrul programelor naționale. În plus, necesitatea de a păstra accesul publicului la un discurs politic imparțial, sigur și divers prin intermediul programelor televizate de știri stătea la baza deciziei autorităților naționale de a menține sancțiunea aplicată companiei reclamante.
În continuare, Curtea a concluzionat că Statul a acționat în limita marjei sale de apreciere la adoptarea cadrului juridic și administrativ care reglementa principiul pluralismului în media audiovizuală. În acest sens, Curtea a reținut că prevederile CA erau accesibile companiei reclamante, că principiul pluralismului putea fi respectat prin posibilitatea de oferire a comentariilor sau a replicilor, că principiul respectiv fusese evaluat în mod pozitiv de către experții Consiliului Europei și că, deși politica respectivă putea fi considerată una destul de strictă, trebuia avută în vedere perioada de tranziție la televiziunea digitală terestră care exista la acel moment și care obliga autoritățile să instituie o legislație care să permită transmiterea buletinelor de știri corecte și echilibrate, cu reflectarea tuturor opiniilor politice.
În egală măsură, Curtea nu a fost convinsă de argumentul companiei reclamante, potrivit căruia buletinele sale de știri supuse monitorizării de către CCA contribuiau la pluralismul politic în mass-media. În schimb, Curtea a notat că metodologia de monitorizare dezvoltată de către CCA în colaborare cu experți internaționali, care implica măsurări comparative și cronometrice a conținutului, era una eficientă, fiind aprobată de către societatea civilă în urma consultărilor publice. Totodată, compania reclamantă nu a contestat constatările raportului de monitorizare, potrivit cărora ea eșuase să respecte principiul pluralismului politic, acordând spațiu de emisie unui singur partid, i.e. Partidul Comuniștilor, care era reflectat într-o lumină pozitivă sau neutră, în timp ce oponentul său, Alianța de Integrare Europeană, era reflectat doar în mod negativ. În plus, persoanele, instituțiile și partidele politice la care se făcea referire sau care erau menționate în lumină negativă nu beneficiau de o platformă de expunere a propriilor sale puncte de vedere, în calitate de replică la criticile și atacurile la care erau supuse. Curtea, ținând cont de rolul său subsidiar, nu a văzut niciun motiv pentru a pune la îndoială aprecierile incluse în raportul de monitorizare al CCA.
Cu referire la proporționalitatea ingerinței, Curtea a notat că retragerea licenței de emisie a companiei reclamante făcea parte dintr-o serie de sancțiuni graduale și neîntrerupte aplicate de către CCA. Totodată, Curtea a reținut că nu existau probe concrete care să sprijine afirmația potrivit căreia CCA urmărise scopul de a împiedica reclamanta să critice guvernarea sau că ar fi fost influențat de către diverși politicieni pentru a retrage licența sa de emisie. Curtea a acordat o importanță deosebită faptului că reclamanta putea utiliza și alte mijloace pentru a-și difuza programele, inclusiv buletinele de știri, iar retragerea licenței sale de emisie nu a împiedicat-o să continue alte activități generatoare de venit.
În privința echității procedurilor și a garanțiilor procesuale acordate companiei reclamante, Curtea a notat că CCA a hotărât să monitorizeze buletinele de știri în cadrul unei ședințe publice, la care a fost invitat reprezentantul companiei reclamante, el fiind ulterior informat despre faptul că rezultatele raportului de monitorizare urmau a fi examinate în cadrul unei ședințe publice, la care prezența sa era obligatorie. Deși legislația națională nu prevedea condiția de informare prealabilă a deținătorului de licență despre examinarea retragerii licenței sale și chiar dacă CCA a decis să aplice o astfel de sancțiune într-un timp destul de scurt, totuși, reclamanta cunoștea procedura aplicabilă în acest caz, deoarece reprezentantul său participase la ședințele CCA și în cazuri anterioare, iar el ar fi putut solicita amânarea ședinței, în cazul în care considera că timpul acordat pentru pregătirea poziției sale era insuficient, ceea ce nu a avut loc în prezenta cauză. În plus, Curtea a ținut cont de faptul că decizia CCA putea fi contestată în instanțele de judecată și că putea fi solicitată suspendarea executării deciziei respective până la finalizarea examinării fondului cauzei.
Ținând cont de toate circumstanțele cauzei, în special de contextul național, Curtea a rămas satisfăcută de faptul că decizia de restricționare a libertății de exprimare a companiei reclamante era bazată pe motive relevante și suficiente pentru scopurile testului „necesității”, în baza Articolului 10 § 2 din Convenție, și că autoritățile naționale au acționat în limita marjei lor de apreciere pentru realizarea unei relații rezonabile de proporționalitate dintre necesitatea protejării pluralismului și a drepturilor altor persoane, pe de o parte, și necesitatea protejării dreptului la libertatea de exprimare a companiei reclamante, pe de altă parte. Astfel, ingerința admisă în prezenta cauză a fost „necesară într-o societate democratică”, în sensul Articolului 10 din Convenție, nefiind constatată o încălcare a acestei dispoziții.
Cu referire la plângerea reclamantei în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a notat că ingerința respectivă s-a bazat pe Legea nr. 451-XV/2001 și a urmărit scopurile de a contribui la calitatea și echilibrul programelor naționale de televiziune, și de a asigura accesul publicului la un discurs politic imparțial, sigur și divers în cadrul buletinelor de știri. Faptul că reclamanta nu a fost convinsă să-și adapteze comportamentul și să conformeze prevederilor legale și condițiilor licenței sale de emisie, nici după aplicarea a unsprezece sancțiuni în decursul unei perioade de trei ani pentru încălcări similare, îndreptățea autoritățile să considere că aplicarea celei mai grave sancțiuni era determinată de comportamentul sfidător al reclamantei. Astfel, Curtea a rămas convinsă de faptul că Guvernul a asigurat un echilibru corect între interesul general al comunității și drepturile de proprietate ale companiei reclamante, care nu a suferit o povară disproporționată.
Astfel, Curtea nu a constatat nicio încălcare a Convenției în legătură cu circumstanțele prezentei cauze.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limbile engleză și franceză, și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
