© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 16 ianuarie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Nafornița v. Republica Moldova (nr. 49066/12).
Cauza se referă la evacuarea reclamanților dintr-un apartament după o perioadă mai mare de unsprezece ani în care au locuit acolo și la pretinsa incapacitate a instanțelor judecătorești de a produce un echilibru just între interesele concurente atunci când au dispus această măsură. Cauza se mai referă la jurisprudența pretins divergentă a Curții Supreme de Justiție în această privință.
Potrivit circumstanțelor cauzei, din anul 1978, Institutul de Stat al Artelor („ISA”) – care în luna septembrie 2002 a devenit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice („Academia”) – a gestionat o clădire deținută de către stat, pentru a fi utilizată în calitate de cămin pentru personalul său. La 3 august 1995, având scopul de a accelera procesul de privatizare a fondului locativ, Primăria mun. Chișinău a decis să schimbe statutul juridic a paisprezece cămine, printre care și cel în care locuiau reclamanții, oferindu-le statut de bloc locativ. De asemenea, s-a decis că preturile de sector din mun. Chișinău vor elibera bonuri de repartiție a locuințelor în cauză în baza cererilor depuse de către chiriașii care locuiau în căminele respective. O contestație depusă în anul 2005 de către Academie împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia Curții de Apel Chișinău din 16 martie 2007.
La 15 februarie 2000, primul reclamant, un medic care nu dispunea de o altă locuință, a semnat un contract cu conducătorul ISA, prin care se angaja să ofere personalului și studenților ISA consultații medicale și servicii de prim ajutor la cămin. În schimb, el și familia sa au obținut dreptul de a locui într-un apartament cu două camere în cămin, cu condiția achitării facturilor pentru serviciile comunale către ISA (și ulterior către Academie) în conformitate cu contractul.
La 2 februarie 2001, ISA a solicitat autorității locale să elibereze pentru doi dintre membrii personalului său, inclusiv pentru primul reclamant, o viză de reședință permanentă în căminul său. La 14 februarie 2001, ISA a eliberat reclamanților bonul de repartiție pentru apartamentul din cămin.
La 27 iunie 2001, conducătorul ISA a angajat-o pe cea de-a doua reclamantă în calitate de menajeră la cămin.
De-a lungul anilor, au apărut probleme serioase de întreținere a căminului. După ce au cerut în repetate rânduri administrației ISA să efectueze reparațiile necesare, dar fără succes, locatarii apartamentelor din clădire (inclusiv reclamanții) au achitat ei înșiși lucrările de reparațiile.
La 17 ianuarie 2006, un grup de peste șaptezeci de persoane, printre care și reclamanții, au depus o acțiune în instanță prin care solicitau obligarea Academiei de a cere autorității de sector să elibereze bonuri de repartiție a locuințelor pentru apartamentele din căminul în care aceștia locuiau.
La 18 octombrie 2006, Judecătoria sectorului Buiucani a admis pretențiile reclamanților. La 20 februarie 2007, Curtea de Apel Chișinău a anulat această hotărâre din motive procedurale și a trimis cauza spre rejudecare, recomandând ca plângerile să fie examinate separat pentru fiecare familie. Cauza a fost ulterior separată. În cazul reclamanților, ei au invocat, printre altele, Articolul 8 din Convenție și au menționat că locuiseră în apartament timp de peste zece ani, perioadă în care nimeni nu a contestat vreodată legalitatea prezenței lor acolo. În orice caz, potrivit art. 50 din Codul cu privire la locuințe, validitatea unui bon de repartiție a locuinței putea fi contestată numai în termen de trei ani de la emiterea acestuia. Nu a existat nicio hotărâre judecătorească care să anuleze bonul de repartiție emis pe numele primului reclamant.
La 30 aprilie 2009, Judecătoria sectorului Buiucani a admis pretențiile reclamanților și a dispus ca Academia să solicite un bon de repartiție pentru încăperea locativă de la autoritatea de sector competentă. Academia a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
La 16 februarie 2011, Curtea de Apel a anulat din nou hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare.
La 4 iulie 2011, Judecătoria Buiucani a admis din nou cererea reclamanților. Această hotărâre a fost menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 9 noiembrie 2011, care a constatat, inter alia, că bonul de repartiție eliberat pe numele primului reclamant nu fusese anulat și că Academia încheiase cu el un contract de locațiune a respectivului apartament.
Decizia instanței de apel a fost contestată cu recurs de către Academie la Curtea Supremă de Justiție. În cadrul examinării recursului, reclamanții au prezentat exemple de jurisprudență prin care instanța supremă confirmase hotărârile instanțelor inferioare cu privire la obligarea Academiei de a solicita bon de repartiție a locuinței în situații aproape identice.
La 13 iunie 2012, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârile instanțelor inferioare și a adoptat o nouă hotărâre, respingând pretențiile reclamanților ca nefondate. Instanța a constatat că s-a dovedit „cu certitudine” că niciunul dintre reclamanți nu avusese vreodată raporturi de muncă cu ISA: contractul cu primul reclamant și angajarea celui de-al doilea reclamant nu puteau fi luate în considerare, deoarece nu existau dovezi la dosar că vreunul dintre ei ar fi efectuat vreodată munca stipulată în aceste documente. Astfel, ei nu obținuseră apartamentul datorită raporturilor de muncă cu ISA, ci îl primiseră cu titlu temporar și aveau obligația de a-l elibera la cererea proprietarului/administratorului ISA. De asemenea, Curtea Supremă a constatat că, în absența oricărui raport de muncă între reclamanți și ISA, ocuparea apartamentului respectiv de către primii se baza pe un contract de locațiune. Totodată, instanța de recurs a admis cererea reconvențională înaintată de către Academie și a dispus evacuarea reclamanților din apartament, fără a le oferi o cazare alternativă.
La 5 noiembrie 2012 a fost inițiată procedura de executare silită împotriva reclamanților, care s-au conformat hotărârii din 13 iunie 2012 și au părăsit apartamentul.
Astfel, în fața Curții, reclamanții au invocat Articolele 6 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ca urmare a evacuării lor din apartament.
Cu referire la plângerea bazată pe Articolul 8 din Convenție, Curtea a notat că a existat în mod clar o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea domiciliului lor, din moment ce apartamentul din care ei fuseseră evacuați era „domiciliul” lor.
Examinând proporționalitatea respectivei ingerințe, Curtea a constatat că instanța națională nu a luat în considerare faptul că reclamanții nu aveau un alt spațiu unde să locuiască și că ar fi fost lăsați în stradă după mai mult de un deceniu de locuire legală în apartament – perioadă în care nu doar au plătit chiria și serviciile comunale, dar și au efectuat reparații substanțiale pe care administrația clădirii a neglijat să le efectueze. În același timp, Curtea a menționat că nu s-a făcut nicio analiză a intereselor concurente, și anume dacă și în ce măsură Academia avea nevoie de o locuință pentru personalul său, dacă ceilalți membri ai personalului său aveau locuințe alternative și dacă Academia avea alte apartamente de oferit personalului său. Această lipsă de analiză este și mai evidentă în lumina faptului că însăși Curtea Supremă de Justiție era conștientă de propria decizie, deoarece într-un caz similar ea a decis în favoarea persoanelor care au formulat cereri practic identice cu cele ale reclamanților. În aceste condiții, Curtea a reținut că de către Curtea Supremă de Justiție nu a fost produs un echilibru corect al intereselor concurente în joc, ea limitându-se la a constata că administratorul clădirii le ceruse reclamanților să plece.
Ținând cont de aspectele procedurale menționate mai sus, și anume faptul că bonul de repartiție nu a fost anulat și că nu s-a constatat vreodată că reclamanții au acționat în mod ilegal, dar au fost evacuați în baza unei dispoziții care se referă la ocuparea neautorizată a unei locuințe, precum și trimiterea confuză la dispoziții legale referitoare la diferite tipuri de locuințe, fără a se preciza prevederile aplicabile speței, inclusiv invocarea unui element (existența unui raport de muncă cu Academia) care nu influențase anterior deciziile aceleiași instanțe în două situații practic identice, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a Articolului 8 din Convenție în această cauză.
Cu referire la plângerea privind jurisprudența divergentă a Curții Supreme de Justiție, Curtea a observat că reclamanții au prezentat patru exemple de astfel de jurisprudență. Trei dintre aceste cauze puteau fi distinse de prezenta cerere prin faptul că instanța supremă fie nu a examinat existența unui raport de muncă între persoanele în cauză și ISA/Academie, fie a constatat că respectivele persoane lucraseră efectiv pentru aceste instituții. Curtea Supremă de Justiție și-a exprimat îndoielile cu privire la existența unui raport de muncă între reclamanți și ISA. Singurul exemplu în care persoane care locuiau într-un apartament închiriat de la ISA/Academie și nu fuseseră angajate de către o instituție atașată ministerului au câștigat cazul în instanța de judecată nu a fost suficient pentru a stabili existența unor „diferențe profunde și de lungă durată” în jurisprudența Curții Supreme de Justiție. Astfel, capătul de cerere privind Articolul 6 § 1 din Convenție a fost respins ca vădit nefondat.
În partea referitoare la Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a menționat că procedurile inițiate de către reclamanți la nivel național au avut drept scop obligarea Academiei de a depune cererea respectivă către autoritățile publice locale, astfel încât ultimele să elibereze un bon de repartizare a locuinței reclamanților. Fără acest pas prealabil, ei nu puteau iniția procedura de privatizare a apartamentului. Prin urmare, autoritățile naționale și, în cele din urmă, instanțele de judecată nu puteau fi invitate să examineze chestiunea dreptului de proprietate al reclamanților decât după ce ultimii ar fi obținut bonul de repartiție a locuinței de la administrația publică locală, ca urmare a procedurii examinate în această cauză. Astfel, Curtea a decis că acest capăt de plângere este prematur și l-a respins.
Prin urmare, Curtea a acordat reclamanților în comun suma de 4.500 de euro în calitate de prejudiciu moral pentru încălcarea drepturilor sale prevăzute de Articolul 8 din Convenție.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
