© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 23 ianuarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Ditmansen Mîndru v. Republica Moldova (nr. 5190/22).

Cauza se referă la durata excesivă a procedurii civile și la lipsa unei căi de atac eficiente în dreptul intern în acest sens.

Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanta a inițiat o acțiune în contextul unui litigiu succesoral cu privire la evacuarea moștenitorilor din imobilul care îi aparținea conform succesiunii. Ulterior, la 13 mai 2019, reclamanta a depus o acțiune în baza Legii nr. 87, solicitând recunoașterea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei civile, care dura deja mai mult de 7 ani, și repararea prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată. În consecință, printr-o decizie definitivă din 14 iulie 2021, Curtea Supremă de Justiție a declarat acțiunea în despăgubire inadmisibilă.

Guvernul a susținut, în primul rând, că nu au fost epuizate căile de atac interne și a subliniat că reclamanta nu a solicitat în nicio etapă a procedurii ca examinarea cauzei sale să fie accelerată în conformitate cu legislația relevantă. În al doilea rând, în opinia Guvernului, cererea era vădit nefondată, deoarece o mare parte din întârziere era imputabilă reclamantei, iar durata examinării cauzei a fost justificată de factori obiectivi, precum gradul de complexitate, numărul părților, concediul anual al judecătorilor, rapoartele de expertiză și toate actele procedurale efectuate în vederea asigurării unei bune administrări a justiției.

Referindu-se la excepția de neepuizare, Curtea a constatat că orice cerere de accelerare a procedurii judiciare constituie, potrivit legislației naționale, un act de procedură voluntară, care nu poate fi interpretată drept o cale de atac obligatorie de epuizat. Prin urmare, această excepție a fost respinsă.

În plus, Curtea a reiterat că durata „rezonabilă” a procedurii trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei și pe baza următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente, și importanța litigiului pentru părțile interesate.

Analizând materialele cauzei, Curtea a concluzionat că aproximativ 7 luni din durata procesului erau imputabile exclusiv reclamantei, din cauza viciilor de procedură referitoare la stabilirea cuantumului taxei de stat – element esențial pentru instanțe în soluționarea litigiului. Cu toate acestea, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument de natură să justifice durata totală a procedurii la nivel național. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea a notat că în prezenta cauză, durata de peste 7 ani a procesului, ca urmare a întârzierilor imputabile instanțelor naționale, rămâne excesivă și nu îndeplinește cerința unui „termen rezonabil”, iar reclamanta nu a dispus de o cale de atac efectivă în ceea ce privește aceste plângeri.

În aceste condiții, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 și a Articolului 13 din Convenție, și a considerat rezonabil acordarea sumei de 400 de euro pentru prejudiciul moral și 250 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.