© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 13 februarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Crivoveazov v. Republica Moldova (nr. 58001/11).
Cauza se referă la o pretinsă încălcare a dreptului reclamantei la un proces echitabil, din cauza imposibilității de a interveni – în calitate de moștenitor testamentar – în procesul civil referitor la rezilierea contractului de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață.
Potrivit circumstanțelor cauzei, A. a inițiat o acțiune în instanța de judecată, solicitând rezilierea contractului de înstrăinare a unui imobil cu condiția întreținerii pe viață, încheiat cu B. Prin hotărârea din 4 decembrie 2007, instanța de fond s-a pronunțat în favoarea lui A. B. a contestat hotărârea, iar instanța de apel a dispus încetarea procesului în legătură cu decesul lui A. Reclamanta a depus recurs împotriva soluției instanței inferioare, iar Curtea Supremă a admis recursul și a trimis cauza la rejudecare. După rejudecarea cauzei, într-un final, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia sa din 10 martie 2011, a menținut constatările la care a ajuns instanța de apel în primul set de proceduri și a dispus încetarea procesului, motivând că raportul juridic litigios nu permitea succesiunea în drepturi, acesta implicând drepturi și obligații patrimoniale personale.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamanta s-a plâns în fața Curții de decizia Curții Supreme de Justiție din 10 martie 2011 de a înceta procesul, astfel denunțând aplicarea de către aceasta, în calitate de instanță supremă, a unei practici naționale neuniforme.
Guvernul a susținut că Articolul 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil în prezenta cauză, deoarece reclamanta nu avea niciun drept recunoscut la nivel național în contextul procedurii inițiate de către A.
Curtea a reținut că reclamanta a dorit să continue procesul civil inițiat de către A. și după decesul acesteia, în calitate de moștenitor al lui A. Cu toate acestea, intenția reclamantei de a continua procesul nu a modificat obiectul litigiului și nici dreptul material pe care A. intenționa să-l stabilească în prezenta cauză.
Curtea a reținut că, prin introducerea acțiunii în instanță, A. dorise să recapete dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care le cedase lui B., deoarece ultimul nu-și asumase obligațiunile contractuale. Curtea a constatat că, prin decizia Curții Supreme de Justiție din primul set de proceduri, s-a hotărât în privința dreptului de proprietate asupra proprietății contestate (prevăzut de contract), care era transmisibil în conformitate cu legislația națională. După reexaminarea cauzei, aceeași instanță a apreciat în decizia sa că era vorba despre dreptul lui A. de a primi prestații, care, pe de altă parte, nu era transmisibil conform dreptului intern. Respectiv, Curtea a dedus că cele două abordări ale instanței supreme priveau, pe de o parte, dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu și, pe de altă parte, dreptul de a primi foloase în virtutea contractului încheiat, în final Curtea Supremă optând pentru cel de-al doilea raționament. Astfel, Curtea a reținut că elementele aduse la cunoștința ei nu permit să concluzioneze că această analiză a fost arbitrară sau vădit nerezonabilă.
În concluzie, Curtea a apreciat că argumentul reclamantei, potrivit căruia ea ar fi putut continua procesul inițiat de către A., nu avea niciun suport juridic și că, prin urmare, nu se poate considera că reclamanta a dispus de un „drept”, în sensul Articolului 6 § 1 din Convenție, care ar fi putut fi pretins sau cel puțin apărat în conformitate cu legislația națională. Curtea a susținut concluziile instanțelor naționale, constatând că reclamanta nu putea continua procesul inițiat de către A., care rezulta din restrângerea materială a unui drept recunoscut de legislația națională. O concluzie diferită ar fi echivalat cu crearea unui drept substanțial fără o bază legală în Statul reclamat.
În urma celor evocate, Curtea a declarat cererea incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și a respins-o în conformitate cu Articolul 35 § 3 a) și 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
