© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 16 ianuarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Budescu v. Republica Moldova (nr. 79632/13).

Cauza se referă la casarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin admiterea unui recurs pretins prescris, contrar principiului securității juridice.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în 2009, tatăl reclamantului, B.V., a încercat să obțină dreptul de proprietate asupra unui teren de 1 234 m2 adiacent casei sale. Consiliul municipal Chișinău nu a examinat cererea sa în termenul legal, context în carei B.V. a depus o cerere de chemare în judecată cu aceleași pretenții. La 23 iunie 2009, Curtea de Apel Chișinău a admis cerererea de chemare în judecată a  lui B.V. și a dispus Consiliului municipal Chișinău să îi acorde lui B.V. dreptul de proprietate asupra parcelei „în conformitate cu legislația aplicabilă”. La 4 august 2010, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.

La 15 mai 2012, Consiliul municipal Chișinău a emis decizia nr. 4/13-26 în scopul executării hotărârii definitive din 23 iunie 2009. Această decizie a împărțit parcela de 1 234 m2 în două parcele separate: B.V. a obținut dreptul de proprietate asupra uneia dintre ele, de 600 m2, iar cealaltă, de 657 m2, a fost declarată proprietate municipală. B.V. a declarat apel împotriva deciziei Consiliului municipal.

Curtea de Apel Chișinău a examinat pretențiile lui B.V. în cadrul procedurilor administrative și, printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2012, a admis pretențiile lui B.V., anulând decizia nr. 4/13-26. Curtea de Apel a concluzionat că, în temeiul hotărârii definitive din 23 iunie 2009, B.V. era îndreptățit să primească dreptul de proprietate asupra parcelei de teren de 1 234 m2 , adiacentă casei sale. Hotărârea se întemeia pe Legea contenciosului administrativ, însă în dispozitivul acesteia era prevăzut că aceasta putea face obiectul unui recurs ordinar în termen de două luni la Curtea Supremă de Justiție.

La 21 februarie 2013, Consiliul municipal Chișinău a formulat un recurs prin intermediul serviciului poștal. Recursul a fost recepționat de către grefa Curții Supreme de Justiție la 25 februarie 2013. În cadrul procedurii în fața Curții Supreme de Justiție, B.V. a susținut că recursul Consiliului municipal Chișinău era prescris, deoarece fusese depus în afara termenului legal de cincisprezece zile prevăzut la art. 30 alin. (1) din Legea contenciosului admistrativ. În mod alternativ, B.V. a susținut, de asemenea, că nici termenul de două luni nu fusese respectat, deoarece recursul a fost depus la 25 februarie 2013.

La 8 mai 2013, B.V. a decedat, iar reclamantul a preluat creanțele și datoriile acestuia în calitate de moștenitor, aparent în baza testamentului lui B.V.

La 6 septembrie 2013, cu participarea reclamantului, Curtea Supremă de Justiție a declarat admisibil recursul Consiliului municpal Chișinău, concluzionând că fusese depus în termen de două luni, astfel cum prevede art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și a casat hotărârea Curții de Apel Chișinău din 14 noiembrie 2012, repingând totodată acțiunea de contestare a actului administrativ, depusă de către B.V.

În fața Curții, reclamantul pretinde încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând că instanțele interne au admis un recurs prescris, contrar principiului securității raporturilor juridice, care a condus la privarea sa de bunuri, fapt confirmat prin hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2012 a Curții de Apel Chișinău.

Guvernul a susținut că recursul depus de către Consiliul municipal Chișinău nu a fost prescris, având în vedere că Consiliul municipal Chișinău recepționase hotărârea din 14 noiembrie 2012 a Curții de Apel Chișinău la 20 decembrie 2012, iar la 21 februarie 2013 a depus recursul prin intermediul serviciului poștal. Astfel, Guvernul a menționat că, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termenul legal pentru depunerea unui recurs ordinar era de două luni de la data notificării.

De la bun început, Curtea a observat că dispozițiile citate din Codul de procedură civilă se referă în mod direct la hotărârile și deciziile emise de curțile de apel și nu în calitate de instanțe de prim nivel, ca în cazul reclamantului, ci ca instanțe de apel ierarhic superioare sau în contextul hotărârilor pronunțate în procedurile de insolvabilitate. În același timp, Legea contenciosului administrativ, la care Curtea de Apel Chișinău a făcut referire în hotărârea sa, se referă la procedurile inițiate împotriva actelor administrative, ca în cazul reclamantului, și se referă în mod explicit la un singur tip de recurs, care putea fi depus într-un termen de cincisprezece zile.

Având în vedere că Curtea de Apel Chișinău a acționat în calitate de instanță de prim nivel și a adoptat la 14 noiembrie 2012 o hotărâre care nu a fost pronunțată în cadrul unei proceduri de insolvabilitate, Curtea a constatat că argumentele reclamantului cu privire la aplicabilitatea Legii contenciosului administrativ și la expirarea termenului de cincisprezece zile pentru recurs erau suficient de pertinente pentru a necesita un răspuns explicit din partea Curții Supreme de Justiție. Acest element a fost adus la cunoștința instanțelor naționale. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a omis să-l ia în considerare sau să explice de ce ar fi fost într-adevăr lipsit de relevanță.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că Curtea Supremă de Justiție fie nu a examinat argumentele privind legea aplicabilă, fie a ajuns la concluzii arbitrare cu privire la neexpirarea termenului de recurs. În aceste condiții, Curtea a ajuns la concluzia că interpretarea oferită de către instanțele interne normelor privind termenul prescris pentru depunerea unui recurs a avut un efect incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice, garantat de Articolul 6 din Convenție. Respectiv, a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție.

În continuare, Curtea a notat că reclamantul a avut un „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, făcând referire la terenul litigios. În acest sens, Curtea a constatat deja că admiterea unei căi de atac prescrise în lipsa unor motive imperioase era incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice. În aceste condiții, Curtea nu a putut decât să concluzioneze că admiterea recursului declarat de către Consiliul municipal Chișinău, care a avut ca rezultat anularea unei hotărâri favorabile reclamantului, a constituit o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, deoarece nu a fost menținut un echilibru just, iar reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală și excesivă. Astfel, a existat, de asemenea, o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în această cauză.

Reclamantul nu a depus pretenții pentru satisfacție echitabilă. Astfel, Curtea nu a considerat necesar să-i acorde vreo sumă în acest sens.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.